Odă unui ardei galben

În anul 1895, într-o înfundătură din spatele unui hotel, unde Pavilion Road se lasă penetrat de Sloane Street, nu se știe exact în ce zi și ce lună, deoarece era o raritate polițiștii care știau de așa ceva, Oscar Wilde a fost luat în flagrant, înspăimântător de fragrant cum era, cu o carte galbenă la subraț. Reporterul John Shtewbleen de la Westmister Gazette, care, se zice, era acolo la momentul arestării și chiar îi aprinse o țigară lui Wilde și s-a îndepărtat, atât cât să se creadă că ar fi putut-o face el, înainte de a fi chemată poliția, scria următorul titlu chiar a doua zi: „Arestarea lui Oscar Wilde, ținând la subraț o carte galbenă”. Articolul a făcut scandal. Toată intelighenția britanică nu-și putea veni în fire. Se zice că în cele două-trei zile, până când curtea era să decidă arestarea pentru doi ani a lui Oscar Wilde, prostituatele, cărora le murise tot ce aveau să alăpteze, au făcut cei mai mulți bani pentru picăturile de lapte de țâță turnat în ochii bărbaților pentru a li se clăti vederea de după acel scandal. Se zvonea că ar fi fost și femei care s-au adresat acestor tămăduitoare a poporului, dar mai târziu s-au dezmințit zvonurile de către un bătrân aristocrat, care spunea că nu ar fi permis o astfel de înjosire, luând în calcul tulburarea soției acestuia, ar fi fost josnic ca soția lui să recurgă la un leac atât de primitiv, de aceea acesta a mers personal, cap al familiei fiind și răspunzător de sănătatea membrilor ei, și a adus laptele unei blonde – fiți curioși asupra acestui detaliu – prostituate în gură. Efectul a fost cam spălăcit, recunoscu tânăra lui soție în prezența unei prietene, dar a ajutat. Dar numai florarul vilei aristocratului știe de la care lapte i-a trecut tinerei soții tulburarea, recunoscu prietena tinerei soții în prezența florarului vilei aristocratului, în hambarul unde acesta ținea depozitările de mușchi domol de copac.
Zvonurile acestea îl făceau să râdă în hohote pe tânărul, sau mă rog, și rebelul Oscar Wilde. – Cică, i-a scandalizat cartea mea galbenă, sau mă rog – căci nu era a lui.

De la francezi nărav, coperțile galbene erau modul de identificare a unei cărți libertine, obscene, carnale, scandaloase și cum le-or mai fi numit pe atunci. Dar, se știe, nouă ne e ușor să judecăm acum, când scandalosul, carnalul, obscenul și libertinul ne fâlfâie sub nas și nici nu ne miroase a pericol. Și tocmai de asta vin cu niște concretizări, sau mă rog: nu de aceea, că societatea a fost scandalizată de coperțile galbene a cărții pe care el o purta în plină zi la subraț, s-a amuzat Oscar Wilde, ci de faptul că oamenii legii nu au băgat de seamă că în poșetă, tânărul, sau mă rog, și rebelul Oscar Wilde, avea, pe lângă un mănunchi de pătrunjel, un morcov cu vârful bătătorit și nodurile frezate, o ediție veche din Candid și ultima parte a manuscrisului pentru Portretul lui Dorian Grey, mai avea un ardei gras, inimaginabil de gras, nemaiîntâlnit, în timpurile alea, de gras, de un galben, ceva la mijloc între galben-acid și galben-de-crom, un galben uimitor, un galben de-a dreptul pornografic, un galben libidistrănos. Anume aceasta îl făcea pe el să râdă și, când se afla încarcerat, cu tot ce avea inițial la el, fără percheziții și bâjbâieli, ba chiar cu pila de unghii ieșindu-i din buzunarul dinafară a sacoului, în cea mai ascunsă și păzită intimitate, Oscar Wilde a gustat din cea mai suavă plăcere din tot restul vieții sale, spre supărarea soției sale și întru dezamăgirea totală a copiilor acestuia, s-a dedat plăcerilor gurmande, socos de gurmande , cu acest ardei. Lucru ascuns până în ziua de astăzi de către cel ce vă mărturisește toate acestea.

Bătătoresc atât de mult brazda, negru-peste-verde, istoriei pentru că numai aceasta rămâne de scris în necrologul unui autor atât de puțin cunoscut precum e cel ce vă mărturisește toate astea, mai ales fiind un ziarist neinspirat, cu atât mai puține poți scrie.
Așadar pe lângă nimicul pe care vi l-am spus despre acest autor necunoscut din autorul care mă prezint, vă mai spun două replici care au urmat citirea Succesiunii, sau Moștenirii pe care am lăsat-o puținilor oameni dragi pe care îi am, îi las spre enumerare avocatului pe care mi l-a împrumutat un unchi de care uitasem până mi-am amintit că are prima ediție din Gradul zero al literaturii de Roland Barthes.
Așadar, citire: Succesiunea scriitorului, poetului, ziaristului, criticului literar, criticului de artă, textier, autor de licențe, teze de masterat, doctorat, autor a nenumărate volume de poezii a diferitor mari poeți, biograf, cartograf literar, scenarist, dramaturg, letopiseț, fals întru toate, Franz Brooks, semnată la două zile după invazia rușilor în Ucraina și 257 zile înainte de retragerea lor, cu mâna dreaptă la inimă, cu mâna stângă pe un ardei galben, (moment în care, vă jur, au tresărit tustrei – o să-i vedeți cine-s), iar la stilou avocatul, Sergiu Prepidanopulandos, avocat al unchiului meu, Anatol Franz-Rudoi, pe care mi l-a împrumutat pentru citirea și semnarea acestei Succesiuni, la preț de jumate din biblioteca personală, (vă jur, aici soția a început a plânge, incredibil!), las urmașilor mei următoarele:
Soției mele, Diana, îi las îndatorirea de a-mi îngropa talentul și suferirea cheltuielilor întru realizarea acestora. (S-o vedeți cum bocește, duuaaamne!)
Fiului meu cel mai mare, Diodor, și cel mai nedorit, să recunosc măcar acum, îi las acestă lamă, să prindă odată la minte și la puf sub glandă. (Diodor ieși din casă, spre dezamăgirea maică-sii și fericirea celui mic, pentru totdeauna).
Fiului cel mic, Victoraș, nedorit de două ori, pentru că-i al doilea, dar drag totuși pentru că-mi seamănă (să vedeți ce mândru păru, prostul!), îi las restul bibliotecii, și anume, că-l știu eu pe unchiul meu și pupicul (aici era țâncul, dar dacă avocatul era la stilou…) ăsta de avocat: seria neagră a cărților lui Henry Miller, Cartea neliniștirii a lui Pessoa, pentru că am futut, șterge, iubit o urâtă pentru ea, Solenoidul lui Cărtărescu, Pornografia, primul Jurnal și Aforismele lui Gombrowicz, Jurnalul lui Kafka și primul jurnal a lui Tolstoi, Cerșetorul de cafea a lui Brumaru, Antologic a lui Cioclea, Iona a lui Sorescu în ambele ediții, povestirile lui Cehov, și rog să fie tipărite din nou cu modificările de scene scrise de mine pe pagini, că numai acolo personajele ajung să se fută, șterge, să se iubească, Tunelul lui Sabato, ai grijă, Foamea lui Hamsun și Însemnări din subterană de Dosto, te rog să ai grijă de ele și să le citești cât mai curând ca să ai idee de viață, să nu te văd prost ca pălpăul cela care a ieșit pe ușă, pardon, e scris doar pălpăul cela mare, Casa Inglezi a lui Bordian, păstreaz-o măcar din stimă, Nu știu alții cum sunt de Foarță, Zgomotul și furia și Pe patul de moarte de Faulkner, toate cărțile lui Hesse, poate ți-a ieși ție, Paludes a lui Gide alatur-o de cele trei de mai sus (Sabato, Hamsun, Dosto), iar pe restul îți scriu aici în plic unde ține unchiul meu cheia ( avocatul îi întinse cu îngrijorare plicul; Victoraș îl luă, bucuros peste măsură).
Diana, soția mea, vădit îngrijorată, întreabă: Da’ casa cui i-o dă?
Iar domnul Sergiu Prepidanopulandos, răspunse, strângând din umeri: Casa… Odă unui ardei galben.