Mai am o fantezie cu Alesea Bilous, cu un câine puturos și plin de fierbințeală în umbra mirosului ei de: nenorocul l-a făcut pe el cam atât de înalt încât numai de ar întinde botul cât să o vadă la față, ajunge cu nasul fix la; un nenoroc mai mare o face pe ea refugiată din Ucraina; iar nenorocul meu e acela că Alesea Bilous a fost cazată în chiar căminul meu Crengian, în care dorm din când în când, tolănit printre vrafuri de reviste și teancuri de cărți, cu tuburi de acril bolborosind sub șold a înec, și cu merele bâhlindu-se pe masă, peste bruioane și fițuici verzi și galbene cu cuvinte obscene din cărți, și nuduri pictate cu un creion cu grif cât cornul de capră.
Satisfăcut de încă o zi proastă la librărie, încântat de nerușinarea unui câine tărcat de a mi se căca în drum; avea trei peștișori fosforescenți la gât: unul galben – unica mea speranță, unicul semn bun de a mai avea ceva plăcut în seara aceasta; unul morcoviu-de-flamaster și al treilea de un verde ca al vestelor reflectorizante ale surdomuților care mătură în fiece dimineață pe Mateevici. Dar cum nu spală acești doi peștișori atâta rușine cât aer spală mirosul căcatului ăluia, am mers fără nici un gând mai departe.
După ce intrai pe Coca, chiar sub ușa fostului cuib polițienesc Buiucani, am trecut unul pe lângă ceilalți și ceilalți pe lângă mine, cu trei tineri, boicotați frumos de drojdii. Unul din ei, mai țărănoi, așa, după câte s-a auzit, vrând să complimenteze măcar cumva vinul prost al amicului său, scăpă, printre râgâit, un:
-Bleau, am băut jin, dar râgâi a Călăraș’.
Prin Călărași înțelegând nu mirosul de pișălău de țigan de sub peretele de la Fidesco din Călărași; nu mirosul de slin și izabelin al rochiilor țigăncilor din microbuzul Călărași; sau barba înăcrită a tânărului care urcă mereu de la Bucovăț în același microbuz; dar nici, doamne ferește, nu avea în vedere mirosul proaspăt de potbal călcat, frânt de un picior neatent de fată îndrăgostită, sau mirosul viței de vie cu frunzele ei fragede de Iulie; și nici, atât mai mult, mirosul dulce, ademenitor și amețitor, mirosul care îmi rămâne ca o rană pe inimă, al corpului, proaspăt spălat, mirosind a lapte parcă, asemeni unui bebeluș, al iubitei mele, care-i din Călărași și ea; nu, nici într-un caz. El subînțelegea ceea ce și Bogdan Crețu de la Iași știe despre Călărași-ul moldovenesc – coniacul. Așa că am mers impasibil mai departe.
În fața căminului, cu botul lătrând, tăcut ca buturuga, la lună, stătea Cuciu-cuciu a Alesei Bilous. Era proptit cu labele din față exact pe marginea scării superioare. Aștepta parcă momemtul oportun să sară într-un gol destul de consistent și tare, bine că el nu știa asta.
Alesea Bilous îl ținea, iar cureaua era întinsă de parcă ar fi ținut o țeavă de hidrocentrală, așa cum se afla în ușa căminului, vorbind cu Tamara, ușiera.
Am început pe dată să țocăi, să horcăi, sar în sus, fac tumbe, rostogolesc pe acolo, șuier ca din gură de șarpe, cânt pitpalacește, pe scurt, am început să mă prostesc în fața câinelui, cum se prostesc toți maturii în fața copiilor mici. Scopul era ca până la urmă să-l ating pe puturos pe creștet, cu speranța că mâna pe tigva patrupedului e deja o ungjie pe leașca stăpâne-sii.
Atunci Alesea s-a întors și ea cu totul și pentru totdeauna spre mine. Ne-am salutat. De fapt, m-a salutat ea, scurt. Eu i-am răspuns cum i-ar răspunde un tip îmbogățit magic după despărțirea cu domnița în cauză:
Așadar, nororc, Alesea.
Tî znaeș moio imea? întreabă ea, uimită, dacă-i știu numele, fără a vrea să afle dacă îi știu numele cu adevărat.
Noi aici suntem ca într-o familie, îi zic într-o ucraineană stâlcită, ne știm toți și ne iubim reciproc, apoi ca un martor exemplar am întrebat-o dacă nu vrea în familia noastră.
Asta pentru a mă iubi? Strângea cureaua grămăjoară lângă buric.
Și tu pe mine, și tu pe noi, îi răspunsei, uitându-mă în jos spre puturos.
Interesant aici la voi, zise, în timp ce se întorcea pentru început doar un pic, apoi de tot și parcă-parcă înainta.
Tamara, unica persoană care poate șantaja pe oricine-n cămin, știind mai multe despre viața lor personală decât vecinii lor de camere, mă întreabă de ce nu sunt la prietena mea, căci mâine-i 8 Martie. Strâng din umeri și-s la etajul patru.
Mi-am încălțat șlapii de cameră și am pășit în bârlog. Jumătate de masă e ocupată de un volum enorm cu poeziile lui Tudor Arghezi. Oho. Sub un colț al volumului se vede un Dicționar enciclopedic, iar pe el A O U X , care se citește cssss, CRA CRE CRI CRO CRU CRĂ CRI, pe el un caiet, Coranul, un caiet iar pe el un carnet și pe el Biblia, pe care am o pâine Monastârskii cu chimen, de două sau cinci zile; aici o mapă și niște nuduri bune de pictat, dar reci, Gradul zero al scriiturii, după el o poezie tânără, două Ouă a lui Leahu pe Pessoa și Saramago, un Ou pe pat, alături de Dao de Jing și o carte în husă, ce carte o fi? Celelalte teancuri de cărți, precum și pe acestea, nu le observ și merg direct către geam ca să-l deschid, să-mi împrospătez aerul. Inima mi-a căzut lângă apendice și mă apăsa pe oul drept – Alesea Bilous stătea în fața căminului, clătinându-se într-un picior, și se uită țintă la mine. Iar când eu – ținta – am văzut-o pe ea, tocmai se întorcea convinsă cu spatele, oho, spre mine și se ducea să-și plimbe puturosul spre Valea Morilor.
Aceasta este cartea în care nu e îndoială; ea este ocârmuirea celor cuvioși, care cred în cele tainice și împlinesc rugăciunea și fac milostenii din aceea ce le-am dat Noi lor
și care cred în ceea ce ți s-a trimis ție și ce s-a trimis înaintea ta și se încred în lumea de apoi.
Pe când toate pătrățelele celelalte aveau coroană, acesta are un zâmbet a batjocură și ve mai amar. O curmoale dulce salvează o nouă situație de la potop. Ultimul ivric de ceai e cel nai de alamă și cel mai amar. Când a bătut, conștientă că i se va deschide – mama dormea când m-am întors prima oară din club, nu mi-a deschis vreo oră și jumătate, dar eram de-al casei; când trebuie să-i deschizi unui refugiat e altfel, mai ales unul mesianic, fără urme – nu știam dacă să las pixul sau să scot mâna. Le-am făcut pe ambele. Zău că-s. Dar când știi că e un refugiat mesianic e altfel.
Bună seara ucrainean, într-o cameră cu tot ce vrei dar fără prea multe care să înghită sunetele, sună ca un „Bun WC!”. Dar am rămas de acord că am cam căcat bățul în fața-i. I-am permis și lui Cuciu-cuciu să intre. Odată ce era în camera mea, nu-mi permiteam să mai fie puturosul de altădată. I-am atârnat cureaua în cuierul din spatele ușii, care-i bătut în trei cuie în perete, cuie cu care se bate ieslea la vaci, să n-o smulgă când își scarpină grumazul de trei tone. Cuciu-cuciu s-a așezat pe coate și mirosea plesnitura din linoleum, căreia i-am desenat căsuță și coarne de melc. Am lăsat timpul să pută liber, un pic.
Dacă nu te-ai uita prin carnete și mapele de desen, pe toate țidulele, bruioanele și carnetele de pe masă, pe marginile și spațiile dintre rânduri ale cărților unde am rescris și am făcut personajele să se călărească, peste bucățile din reviste tăiate și caserola aia de curmoale începută și la restul pătrățelelor ca dinadins cu coroniță, ai zice că-s om normal. Mai ales dacă mi-aș putea ține gura.
U tebe bilî usi? întreb ca să nu tac, dacă mustățile-i sunt albe.
Ne dumaiu, îmi zice ea că nu crede, chicotind. Chicotitul spunând prin el însuși că asta n-ar confirma lipsa lor.
Când m-a-ntrebat ce urma să mă întrebe, a făcut-o de parcă nici urma și nu intenționa să ajungă la vreo întrebare, iar ce ține de răspuns, nici nu mai aduc vorba despre aceea că nu era nici pe departe așteptat. Dar totuși a răsunat răspunsul mai tare decât ar fi făcut-o întrebarea.
Desigur că nu știam ce trebuie să zică o ucraineană refugiată în așa situație, i-am zis. Dar nici nu puteam să-i zic altceva, ce puteam să-i zic? Mai bine, fără ai zice, pe unde mai bine, pe unde așa și așa, i-am arătat ce ar trebui să facă un băiat nerefugiat unei fete refugiate, aici, în refugiul lui, în așa cazuri.
Mâna Alesei Bilous a luat Oul lui Leahu și l-a pus pe geam. Cartea în husă s-a așezat, neașezându-se pe nimic, lăsându-se asediată doar, ca de o șa, de locul unde ai putea îmbrăca, la o adică, șaua.
Să-i crească unghiile-n carne celui ce a inventat călăritul cu șa, ar fi zis corpul ei. Însă în loc să spună, el a.
În calitate de o altă bătaie de cap, deși atât de periculoase la o bătaie cu capul, picioarele patului din partea în care îmi țin capul când dorm, iar cum acest detaliu e atât de relativ, mă voi rezuma la capul ei, se clatină cum se clătinau toate scaunele sub fundul finei mele după două pahare de țuică. Lupingul de altitudine joasă provoacă turbulențe în întreg salonul, iar picioarele scaunului și sistemul nervos al lui Cuciu-cuciu se vor părțile cele mai sensibile.
Cuciu-cuciu începe să mârâie. Simt cum se înmoaie picioarele patului și se întăresc picioarele mele. Mârâi și eu drept răspuns. Printre curtezane și milleri, ziariști și bicisnici, hălăduiți și genii adorați și traduși, printre deștepți și de ăilalți, haine refugiate și ne, Cuciu-cuciu alege să mă hămăie doar pe mine. Picioarele patului și mai sus se înmoaie.
Întrebarea ei încă plutea în aer. Am dat de două-treișpe ori, și nu m-am oprit doar la atât, cu spatele în sus, în aer, s-o sperii, izbindu-mă invers cu sfială și iar. Dar nu puteam, nu puteam să știu ce trebuie să spună o refugiată ucraineană în așa situații. Știam deja bine ce trebuie să facă un băiat nerefugiat unei fete regulate, șterge, refugiate. Și totuși întrebarea hălăduia prin salon, grea și ațâțată mereu de hămăitul lui Cuciu-cuciu, care nu contenea ci din contra, bălos și puturos încă, arunca limbi glăsoase în toată camera. Liniștea ei îngreuna întrebarea din cameră și-i strigai cât putui cu gândul să spună ce-o spune numai să spună odată ceva. Cu toată ura și dragostea de care e în stare o refugiată. Cu toată părerea de bine și de rău pe care i-o insuflă cauza.
Atunci, speriată și ea de întrebarea care plutea în aer, așa ațâțată de lătratul hămăitor, ca orice lătrat, a dat liber la ceea ce numai liberă până atunci nu era și care va fi libertatea însăși și mierea de pe toate buzele, puține la număr; refugiate primele în jos pe sub coaste, în jos pe sub cine știe unde și cine-cine, eu știu pe ce; altele hămăind foarte latrânde și invers și care înmoaie picioarele patului dar întăresc barba-mpăratului; și cele din urmă care amușină și provoacă, împroașcă și mușcă, dar numai mângâind și tot numai mângâind ceea ce se opune de obicei refugierii, prin ele punând punctul pe primul i din:
Ruskii corabîli, idi nahui!
Ham-ham!
Brooks Franz 