Emilian Galaicu-Păun – poate că unii din voi, din prietenii mei imaginari, știți că este un dealer de carte vestit, deci – are un volum din Jurnalul lui Gombrowicz, o ediție veche, pe care o tot împrumută la prieteni deși o poți citi ca pe un manuscris, cu mănunchiuri de pagini, câte 20 de pagini, câte două care se mai țin una de alta, sau chiar câte una, în așa stare a ajuns. Acest detaliu nu-i răpește deloc din calitatea acestui jurnal. Dar deloc! De la lectura, neterminată atunci – mi-am luat mai târziu jurnalul într-o ediție nouă de la RAO -, a jurnalului aceluia, nu am mai avut pur și simplu o carte care să mi se mai desfacă astfel, ca o floare coaptă, să se macine în mâinile mele.
Ceva timp în urmă, însă, am început să citesc povestire cu povestire, cartea „Logodnica și alte povestiri” de A.P. Cehov, carte care mi-a fost dăruită de Cristina Platon. Un alt dealer de carte cu reputație. Și am bătătorit pagina până aici numai de dragul observației că abia această carte a lui Cehov, de la Gombrowicz încoace, a suferit o atare avalanșă de sublinieri, însemnări, intervenții (de dragul plăcerilor personajelor) cum suferise și acel jurnal, și ambele mi-au desfăcut cracii. Nu știu cât o să mai circule această carte de la mine mai departe, dar e sigur că de câte ori voi reveni la ea, așa cu paginile care-i cad, voi rămâne înnebunit, pur și simplu, de plenitudinea acestui text.
Cehov (spunea prietenul meu Alexandru Popescu, precum că și pentru el) a devenit o nouă dragoste a mea. El nu-ți oferă un text pe care să-l parcurgi de dragul lecturii, el îți dă un material din care tu îți formulezi o seamă de răspunsuri care te vor dezbrăca mai limpede, mai aerisit decât orice chestionar, proustian sau de alt fel. Sau, mă rog, mai bine decât oricare din foștii voștri parteneri.
____
Am citit Logodnica la început, fiind ultima povestire din carte, apoi am recitit-o în ordinea normală. Am mai descoperit-o o dată. E și cea mai șugubeață și obraznică povestire. Totul e fin și moale, totul e strâns în corset și samovarele tocmai gâfâie în povestirea aceasta. De asta mi-a plăcut enorm. La fel de mult mi-au plăcut Casa cu mezanin, Salonul numărul 6, În râpă, Vioara lui Rothschild și toate restul.
În fiecare povestire te poți regăsi – precum Dostoievski și-a creat fiecare personaj din Frații Karamazovi un prototip al său dintr-o perioadă anumită a vieții – oricare cititor al lui Cehov, se poate regăsi în fiecare povestire, într-un personaj diferit, într-o perioadă anumită a vieții și experienței sale.
Decât ați scoate vodka de pe rafturi, mai bine ați mai scoate câte o carte – la citit! Creieri de pitpalaci.
Brooks Franz 