Când a alunecat și al doilea ciorap mi-am văzut unghiile de la piciorul stâng. Erau urâte. Jos, pe podeaua de beton rece, care se macină de la timp, se zbătea un pește micuț pe care l-am adus în ciorap și care până în acest moment a stat ca mort, lipit de picior. Noroiul se închega precum sângele și nici nu-mi venea să clipesc.
Din ai mei nu era nimeni acasă, de aceea mi-am lăsat ciorapii baltă și m-am…
Am ridicat privirea de la ciorapi și unghiile mele urâte și am văzut o vulpe stând calmă, ba chiar un pic adormită, pe fotoliul care stătea rezemat de ușa de la beci.
Nici tu „psst!”, nici tu „ham!” sau „mergi!” sau „fugi!” și nici un „du-te de-aici!”; toate mi s-au oprit în gâtlej ca un „Dumnezeii mă-sii!” în preajma părinților.
Ea mă vedea cu un ochi de după coada ei așchiată, udă încă de la apa prin care a trecut probabil pe urmele mele.
În ochiul ăla mă ținea. Iar eu nici „psst!” nici „ham!”.
Cum putea din acel ghem de putreziciune și duhoare, din care nici un vierme și nici o muscă nu mai putea lua nimic, din care a fost linsă toată grăsimea de pe toate firele de păr și toată carnea a fost descompusă de sub piele și de pe oase, să iasă o astfel de vulpe? mă întrebam. O vulpe ca o adiere de vânt, ca un burete nou de baie, una vie, o… vulpe nouă. Sau e o altă vulpe?
Și-a ridicat botul cu un scârțâit de mașină de tocat morcovi, de parcă mi-ar fi simțit întrebarea, apoi și l-a lăsat la loc în coadă și mă ținea în ochi.
Am ridicat peștele acela micuț și l-am aruncat lângă piciorul fotoliului. S-a uitat la el ca și cum ar fi suflat peste.
Mă mai întrebam de ce atârna libertatea ei dacă s-a luat după mine abia după ce am spart cu greutatea pieptului meu acea carcasă de coaste putrezite care-i țineau golul intern nerăsuflat? Mă întrebam dacă pe acel drum lăturalnic ar fi trecut o mașină care să-i spargă într-o masă unică trupul neînsuflețit, s-ar fi luat după el așa cum a venit după mine? De ce o fi murit?
După ce mi-am ridicat nasul din pâclă acelui nor de praf și duhoare și mi-am descâlcit piciorul din plasa din crengi de cicoare, imortele și iarbă uscată în care mă împiedicasem, am mers pe drumul lăsat în beznă de umbra provocata de lumina lunii a salcâmilor înalți din posadă la vale. Unde se termina posada începeau răsuflările grele și prelungi ale vacilor – niște movile mișcătoare și negre pe pământ.
M-am oprit să ascult ultimile frânturi ale gălăgiei din satul apropiat. Eram la vreun kilometru de Caplani.
Am început să sperii și să ridic prin amenințări vacile care s-au pus la pământ mai aproape de iaz. Atunci am văzut că ceva sau cineva le ridica, sau speria, pe cele de lângă posadă. În scurt timp cele treizeci de vaci, care nici ziua nu mai fuseseră atât de departe de sat, mișcau greoi și apăsat spre casele lor.
Îmi era frică și din acest motiv priveam des în toate părțile. Chiar dacă știam că tot ce poate fi mai fioros în această vale și la această oră atunci erau anume aceste vaci enorme și grele, răsuflând ca niște dinozauri.
Tot din frică am ajuns să intru până la brâu în apa cu mâl dintr-o limbă de iaz care ieșea lateral. Când am ieșit am vrut să mă scutur de mâl și atunci am auzit un sunet care m-a urmat în apă și care cu siguranță nu era vacă. Mai degrabă o mâță sau un om mărunt. Am înaintat așa.
Cerul își înmuiase o aripă în iaz, de parcă și-ar fi răcorit-o în apa destul de caldă, de altminteri, a lunii Iulie.
Din copaci rămăsese doar umbra copacilor. Din iarbă nu se înțelegea decât umbra lumii întregi, umbra tuturor lucrurilor. Numai răsuflarea mea alertă și respirația grea a vacilor părea să mai aibă formă.
Peste vreun kilometru am început să văd apărând luminile unor mașini și să aud foarte vag vocile unor oameni. Credeam că sunt cât se poate de aproape. Am mai mers încă un kilometru până la ei. Credeam că înaintau. Am mai mers.
În apropiere de sat erau mai mulți oameni în jurul cirezii de vaci pe care o mânam de mai bine de jumătate de oră decât vaci însăși.
Îi cunoșteam pe toți. Oameni simpli pentru care vacile lor sunt mai importante decât gardurile caselor și care totuși uneori își vând câte o vacă pentru a-și construi sau reconstrui gardul. Printre ei nu era nici unul din copiii care au pornit pe urma mea în căutarea vacilor care așa și nu ajungeau în sat. Pe mine nu m-a recunoscut nimeni.
Trei femei plângeau.
Aveam o permanentă senzație că mi se șterg de picior vârfurile ascuțite ale unor frunze de flori, aproape de nivelul genunchiului. Acestea îmi provocau o mâncărime caldă.
M-am ridicat din mulțime pe câmpul pe care înaintau toți mai la deal, aproape pe sub salcâmii care împrejmuiau drumul spre Caplani. Mașinile mergeau încet, odată cu vacile, pe drum. Ca o escortă. Cât mă ridicam m-am șters cu hainele de câte cineva de vreo trei ori. Am fost privit suspicios și nu mi se spunea nimic.
Așteptam prostește să mă mulțumească cineva.
Ea se uita la mine cu o privire molatecă. Când auzea vreun zgomot, măcar și un gândac rotindu-se în jurul becului de la ușa de la intrare, își ridica mutra curioasă apoi și-o lăsa la loc în coadă cu un scâncit distrat.
La intrare în sat toți își luau vacile pe propiile poteci și ulițe. Un murumur continuu ca de amiază de toamnă bântuia satul la o oră la care de obicei era mut.
Câinii lătrau rar ca după un potop.
Mi-am scuturat ciorapii de noroi și mi-am zis că asta a fost totuși cel mai puțin lucru ce mi se putea întâmpla.
Tot eu am muls vaca. Fără nici o dramă poetică. Fără vreun scandal de pus în văz nici măcar pentru sine.
Apoi a fost liniște. Credeam că sunt la fundul unui lac. M-am uitat la degetele de la picioare și-mi erau urâte. Mai sus de gleznă aveam o urmă de mâl.
Ea și-a șters unduios blana de picior la nivelul unde simțeam atingerea florilor pe câmp. Coada îi era încă umedă.
În nări simțeam încă mirosul a ceea ce fusese cândva o vulpe.
Brooks Franz 