În seara aia, pe 8, chiar de ziua lui Molly, am coborât cu Umbramea în metrou, pe Negruzzi. Becurile de pe scări erau ca niște balegi pline de insecte care mișunau în jurul aburului luminos. Mirosea totuși a pișat de hominis, pișat de om mare, pișat de vezică antrenată în fel de fel de microbuze și hurducăieli matinale, vezică de porc de câine, de botaniști și ciocănitoare. Lamentabilă conștiință a simțurilor.
Coboram îndrăgostiți. Dra Lubov ne-a adus la cunoștință, dacă era cazul să o facă, acolo când ne aflam cu spatele la peretele informativ, de parcă s-ar fi așteptat să nu ne întoarcem vreodată într-acolo privirile ca să observăm inscripția, că:
– Aici e stația Ne grozzi. De aici trebuie să luăm metroul.
Umbramea m-a împuns cu cotul făcând totodată semn să văd ce nebunie de inscripție are această stație. Wow.
Luță Kirilov, cu un capac Steaua pe degetul mare, îl învârtea ca pe o monedă, și o bere Timișoreană în mâna stângă, s-a apropiat de după umărul meu stâng și continuase discursul său de atunci, început altcândva:
– Știu că viața e scurtă și necazurile viitoare vor fi multe, pe patul de suferință vreu să zâmbesc în fața morții gândindu-mă la mueri…
– Tot neamul Elenei așa face, zice dra Lubov. Ei doar de asta și știu. Altceva nu știu. Doar de-asta. Nimic, nimic.
– Merg pe principiul mâncare băutură și pizdoance cât se poate, dincolo e neantul…
Dra Lubov și-a pus o șubă de luni din pisică pe urechi să nu audă. Dar privea satisfăcută de puterea ei în cititul pe buze.
– Viața mea e unică și o gust în toate felurile, am pus pizde să se pișe pe trupul meu, senzația e unică, se creează o legătură aproape maternă, dar de tip freudian…
Un cor de coțofene grase au trecut ca un metrou cu tot ce are el prin tunel strigând Chiau-Chiauuuu. Dra Lubov s-a întins pe o cruce și aștepta să picure. Kirilov Luță s-a aburcat pe primul metrou venit și l-a ajutat și pe un bătrân slăbănog, cu fața de alcoolic filosofizat pe nume Boris să se urce cu el.
– Singurele narcotice, strigă acesta de pe metrou, altele m-ar ucide, sigur, sigur…
Când m-am întors spre Umbramea, care stătea așezată pe o bancă din fier forjat, alcătuind toată un fragment din Maxim Crocer, i-am zis cu o drăgălășenie specială cât de mult îi priesc pescărușii de pe urechi. Mi-a zis că nici nu i-a observat, fiindcă sunt foarte grei și i-au amorțit urechile.
De peste umărul stâng i-am auzit vocea lui Kirilov și m-am speriat. Mi-a recomandat să nu mă mai sperii, căci dacă te sperii vineri seara, luni nu te poți abține să te piși pe biroul vecinului. S-a întors să-mi amintească despre ce uitasem:
– O să pipăi mâine pe curva de pe strada Seșan, are niște labii atât de catifelate încât rozul din pizdoancă e ca și farul dintr-o noapte pîcloasă…
– Să-ți fie de bine, i-am zis.
– Tuaamnee ajută! ridicat pe un alt metrou, care nici ăsta nu era al nostru, pentru că tot așteptam să ne vedem înăuntrul vreunui ca să înțelegem.
– Bine că citesc Rațiune și simțire,mai balansez perversiunile cu morala și etica secolului XVIII.
Atunci s-a șters definitiv din vedere. Umbramea m-a rugat să urcăm în orice metrou se va apropia, căci nu avem unde ne duce oricum. Cum nu, zic, la atelier mergem. I-am zis lui Icardu Dunasol că mergem la el vinerea viitoare, adică asta, adică vineri dar mâine.
Ea a rămas de acord, am urcat și abia atunci ne-am văzut în metrou.
– Uite, zice ea, am intrat în chiar cel care ne trebuia.
În timpul ăsta eu îmi aranjam mustața în oglindirea de pe stofa scaunului.
– Semeni cu Cehov, să moară Gibilan! mi-a zis Luță, așezat lângă Umbramea.
– Să nu-ți pui limba, i-am zis.
– Să i-o zici lui Icardu-al tău.
Și s-a stins lumina din tunel, că ieșisem.
Brooks Franz 